Andreea Ionescu.
Am simțit că lumea se învârte în jurul meu.
— Nu… nu poate fi adevărat…
— Ba da, mamă.
Pentru prima dată după douăzeci de ani, cineva mi-a spus din nou „mamă”.
Lacrimile au început să-mi curgă fără oprire.
Andreea mi-a vestit totul.
În ziua accidentului, mașina fusese într-adevăr luată de viitură.
Ea fusese aruncată la câțiva kilometri depărtați, inconștientă.
Suferiți un traumatism cranian sever.
Când sa trezit într-un spital din alt județ, nu-și amintea nici numele, nici familia.
Nu aveam nicio activitate.
Nu am telefon.
Nimic.
Medicii au tratat-o ca pe o persoană fără identitate.
Lunile au trecut fără ca memoria să-i revină.
Între timp, autoritățile identificaseră greșit trupul celeilalte victime și închiseseră cazul.
Eu făcusem deja înmormântarea.
După aproape un an, o familie care nu putea avea copii și care făcea voluntară în centrul de recuperare unde fusese transferată la început să o viziteze.
Au ajutat-o să-și refacă viața.
Mai târziu au devenit familia ei adoptivă.
— M-au iubit enorm, spuse ea. N-au încercat niciodată să vă înlocuiască. Dar nici eu nu știam că există alți părinți care mă căutați.
Cu timpul și-a construit o viață.
A terminat facultatea.