Antonina își strângea buzele și tăcea. Învățase de mult că răutatea nu se stinge cu explicații. Uneori nu se stinge deloc. Alteori, doar cu fapte.
A doua zi, nea Vasile s-a apropiat mai tare, suficient cât să-l audă toată piața.
— De unde ai bani să hrănești copiii ăia? Nu-ți ajunge ce câștigi?
Antonina și-a îndreptat ligheanul și a privit înainte, fără grabă.
— Din munca mea, Vasile. Din aceeași muncă din care îți cumperi și tu pâinea.
Câțiva oameni au tăcut brusc. Cineva a tușit. Altul a cerut un kilogram de cartofi. Piața a continuat să respire, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Copiii au continuat să vină. Vara, toamna, iarna. Antonina le punea în pachet mămăligă, ouă fierte, uneori o bucățică de carne. Puțin, dar cald. Le spunea să se spele pe mâini, să meargă la școală. Nu știa exact unde învățau, dar știa că o fac. Se simțea în felul în care vorbeau.
