— N-am uitat, a spus Mihai. Nicio zi.
Au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă.
— Nu pentru asta v-am ajutat.
Ion a încuviințat.
— Știm. Tocmai de-aia am venit.
În pungă era un contract. Casa urma să fie renovată. Facturile, plătite. O sumă lunară, suficientă pentru liniște.
Pe poartă au prins o plăcuță mică, din lemn.
„Pâinea se împarte. Așa începe omenia.”
Antonina a rămas mult timp pe bancă după ce au plecat. Ținea o monedă de cupru în palmă. Zâmbea și plângea în același timp.
Și, pentru prima dată după mulți ani, știa sigur: nimic din ce fusese bun în viața ei nu fusese degeaba.
