Dimineața în care nimeni nu a sunat
S-a trezit la ora 6:47, cu câteva minute înainte ca alarma să sune. Pentru câteva secunde, a rămas întins în pat, privind tavanul. Apoi și-a amintit. Era ziua lui. 36 de ani. A întins mâna după telefon. Niciun mesaj. Nicio notificare. Nicio fotografie trimisă de cineva drag. A deschis aplicația de mesaje. A verificat din nou, deși știa foarte bine că nu avea ce să găsească. A zâmbit amar. — La mulți ani mie, a șoptit. Apoi s-a ridicat din pat.
Un apartament prea liniștit
Locuia singur într-un apartament mic de la etajul al patrulea. Era un loc simplu, dar îngrijit. Avea o bibliotecă, un televizor pe care îl pornea adesea doar pentru a nu auzi liniștea și o masă mică la care mânca aproape întotdeauna singur. În acea dimineață și-a făcut cafeaua. A pus două lingurițe de zahăr. Apoi a rămas câteva secunde cu lingurița în mână. Și-a amintit de mama lui. Cu ani în urmă, ea îi spunea mereu: — Nu uita să mănânci înainte să pleci. Era o frază banală. Pe atunci îl enerva uneori. Acum ar fi dat orice să o mai audă.
Un tort pentru o singură persoană
În drum spre serviciu, a trecut pe lângă o cofetărie. S-a oprit. În vitrină erau torturi decorate frumos. Unul avea ciocolată. Altul avea fructe. Un tort mic, simplu, avea câteva lumânări colorate așezate într-un suport. — Un tort mic, vă rog. — Pentru câte persoane? Întrebarea l-a făcut să tacă o secundă. — Pentru una, a răspuns. Vânzătoarea l-a privit pentru o clipă. Apoi a zâmbit. — Este ziua dumneavoastră? El a dat din cap. — La mulți ani! El a zâmbit. — Mulțumesc. A fost primul „La mulți ani!” pe care l-a auzit în acea zi.
O zi ca oricare alta
La serviciu, nimeni nu a observat că era ziua lui. Șeful i-a trimis două e-mailuri. Un coleg i-a cerut un raport. Altul l-a rugat să participe la o ședință. Ziua mergea înainte. La prânz, a mâncat singur. A deschis telefonul. Apoi a făcut ceva ce nu mai făcuse de mult. A intrat în lista de contacte. A început să deruleze. Numele oamenilor apăreau unul după altul. Uniți nu mai erau activi. La un moment dat, degetul i s-a oprit pe un nume. „Mihai — liceu”. Era cel mai bun prieten al lui. Nu mai vorbiseră de aproape șase ani.
